Lemn de Foc

IMG_1751

IMG_1777

IMG_1754

” Și va veni o vreme, când toate se vor spune
Și ce-i banalitate, va deveni minune,
Și va urca iubirea la rangul ei cel mare.

Si ca să-mi fie bine, eu cred că e mai lesne,
Să fiu copac în lume, să port pământ pe glezne
Și încă de cu toamnă, de toamna ce-o sa vină
Să pot intra sub iarbă, să capăt rădăcină…”

Adrian Păunescu

Inorog

„Bucurie explozivă, bucurie suavă, bucurie intens liniştită, bucurie întru sine adunată, bucurie glorioasă, peste lume revărsându-se; chiar şi nobila, diafana bucurie senin-melancolică a finitudinii ”

M. Șora

bun anastasia.jpg

Sonetul XVII – Pablo Neruda

windwater

Sonetul XVII – Pablo Neruda

Nu te iubesc ca şi când ai fi trandafir proaspăt, topaz

Sau mănunchi de garoafe dătător de foc.

Te iubesc aşa cum iubeşti unele lucruri întunecate

În secret, între umbră şi suflet.

Te iubesc ca planta care nu înfloreşte, dar ţine

În sine însăşi, ascunsă, lumina florilor nenascute,

Şi datorită dragostei tale se regăseşte în corpul meu

Aroma aspră care vine din pământ.

Te iubesc fără să ştiu cum, nici când, nici de unde,

Te iubesc pur şi simplu, fără ocolişuri sau orgoliu:

Te iubesc astfel pentru că nu ştiu să iubesc altminteri,

Numai aşa, în acest fel în care tu nu eşti şi nu-s nici eu,

Atât de aproape încât mâna ta, stându-mi pe piept, e a mea,

Atât de aproape încât ochii ţi se închid cu visul meu.

 

Soneto XVII – Pablo Neruda

 No te amo como si fueras rosa de sal, topacio 
o flecha de claveles que propagan el fuego: 
te amo como se aman ciertas cosas oscuras, 
secretamente, entre la sombra y el alma. 

Te amo como la planta que no florece y lleva 
dentro de sí, escondida, la luz de aquellas flores, 
y gracias a tu amor vive oscuro en mi cuerpo 
el apretado aroma que ascendió de la tierra. 

Te amo sin saber cómo, ni cuándo, ni de dónde, 
te amo directamente sin problemas ni orgullo: 
así te amo porque no sé amar de otra manera

sino así de este modo en que no soy ni eres, 
tan cerca que tu mano sobre mi pecho es mía, 
tan cerca que se cierran tus ojos con mi sueño.

eVa

„Rouă nouă să cadă
pe creştetul munţilor !
Oameni cu sufletul slobod
 să crească pe poteci,
rumeni ca florile, deschişi ca florile,
tăcuţi ca florile.”
Lucian Blaga, Tulburarea apelor

Small acts of kindness and love

„Galadriel: Mithrandir, why the Halfling?
Gandalf: Saruman believes it is only great power that can hold evil in check, but that is not   what I have found. I have found it is the small everyday deeds of ordinary folk that keep      the darkness at bay. Simple acts of kindness and love. Why Bilbo Baggins? Perhaps it is      because I am afraid, and he gives me courage.”
The Hobbit: An Unexpected Journey

 

 

Călăuza

http://agenda.liternet.ro/articol/10419/Marian-Radulescu/Alexandru-Paleologu-despre-Calauza-tarkovskiana.html

„Care e subiectul din Călăuza? Căutarea, un fel de quest foarte asemenea „căutării Graalului”. În engleză, explică Paleologu, to stalk înseamnă – între altele – „a pândi, a urmări (vânatul) pe furiş, a cutreiera, a străbate”. Într-un fel, Călăuza este nu atât un „pescar de oameni”, cât un „vânător de oameni” pe care îi duce – prin labirintul unui „itinerar întortocheat, în cea mai mare parte subteran” – într-un „loc misterios, împlinitor al celor mai adânci dorinţe, şi unde e nepermis, periculos, a veni cu gânduri şi pofte impure”.

Cine e Călăuza, Stalkerul?  Un „ins în marginea societăţii; a fost închis; e socotit un parazit social, neputându-se acomoda cu o muncă ‘normală’. Pentru că are o vocaţie, o chemare, e automat ‘neîncadrabil’, căci „astfel de indivizi contemplativi, căutători de absolut, apar ca „paraziţi” în ochii ‘eficienţilor’ şi ‘utilitarilor”. În plus, mai e declarat şi „debil mintal”. Dar „nici Parsifal nu păruse altfel; nici prinţul Mâşkin”. La urmă însă, când se întoarce acasă istovit, în trista locuinţă a „debilului mintal” vedem – remarcă Paleologu – „o imensă bibliotecă, bucşită de cărţi vizibil citite şi răscitite”.

Scriitorul şi Profesorul (Fizicianul), cei doi intelectuali din Călăuza, intră în Zonă „fără disponibilitatea interioară cuvenită”, sunt „impermeabili sufleteşte, rupţi de sevele vivifiante ale spiritului”.  Scriitorul se duce „din plictiseală şi în căutarea unor motive de ‘inspiraţie'”. Fizicianul se duce „poate şi din curiozitate, dar mai ales din motive de rivalităţi personale” şi cu gândul de a arunca centrul Zonei în aer cu o bombă de câteva kilotone („mentalitate ‘modernă’: a eradica tot ce ţine de transcendenţă).  Amândoi refuză minunea, care nu e totuşi – cum susţin ei – antiraţională, pentru că „raţiunea însăşi e un miracol”.

Într-un fel de rugăciune murmurată pe la începutul filmului pentru cei doi călători în Zonă, Călăuza – folosind nişte sintagme din Jocul cu mărgele de sticlă de Herman Hesse – spune:

„Să se limpezească ceea ce şi-au pus în gând. Să creadă. Să râdă de înaltele lor pasiuni; ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să capete încredere în ei înşişi. Să devină neajutoraţi ca pruncii, deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr, e fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă…”

Ca-ntr-un sfârşit şi început de Lume

Eu

şi două turturele

ne-am răsfirat surâsul de pădure
pe roşul buzelor,
pe gene
şi-n ochii verzi,
smarald din dor.
Şi toamna mi-a ţâşnit din palme,
cuminte fluture,
pe umăru-mi rotund.
Sub talpă simt acum
pamântul
şi-mi plămădesc o inimă din Lut,
ca-ntr-un sfârşit şi început de Lume,
ca-ntr-un sfârşit şi început de Timp. 

2

 

photo-259

photo-212

7

photo-227

photo-296

photo-076

photo-293

photo-297

Splendor in the Grass

Splendoare în iarbă

„Văd că-n ultima vreme te-ai gândit
Şi eu m-am gândit
La felul în care eram
Şi cum s-o luăm de la capăt.
Oh, poate că sunt o visătoare incurabilă,
Poate c-am înţeles greşit,
Dar mă duc acolo unde iarba-i verde,
Dacă vrei să mergi şi tu.
Înainte, când eram la-nceput,
Mereu voiam mai mult,
Dar, de fiecare dată când obţineam ceva,
Tot mă simţeam ca înainte.
Oh, norocul e un prieten capricios,
M-am săturat să caut faima
Şi când te privesc în ochi,
Ştiu că şi tu simţi la fel.
Toţi aceşti ani trăiţi în Risipă
Încep să ne despartă,
Nu voi spune că n-a fost distractiv,
Dar acum trebuie să se sfârşească.
Oh, viaţa e atât de agitată,
Cred c-ar trebui s-o luăm încet
Şi să ne odihnim capul pe iarbă
Şi s-o ascultăm cum creşte.
Mergând acolo unde dealurile sunt înverzite,
Iar maşinile sunt puţine şi-ndepărtate,
Zilele sunt pline de splendoare,
Iar noaptea poţi vedea stelele.
Oh, viaţa e atât de agitată,
Cred c-ar trebui s-o luăm încet
Şi să ne odihnim capul pe iarbă
Şi s-o ascultăm cum creşte.”

Mi Morena

Iubirea nu e niciodată suficientă, nu ajunge niciodată să ne împovăreze cu vechiul ei parfum. 
Mereu ne mai rămîne în suflet ceva de spus. 
Cea mai bună mângâiere abia-şi desenează iniţierea în văzduh. 
Pentru a iubi pe deplin ar fi nevoie să ne asumăm neputinţa, să ne acceptăm mâinile nepricepute, buzele ce nu ajung să înveţe să sărute. 
Adunând bucăţile de iubire am putea ridica o casă trainică cu zidurile sale de iederă. 
Să adunăm mângâierile celei mai grele părăsiri, cele mai curate priviri, săruturile cele mai uitate de ele însele, acelea în care nu ştim care sunt buzele noastre. 
Şi atunci, cu aceste resturi orbitoare, casa iubirii ar fi somptuoasă. 
Am putea să ne sprijinim capul de cel al fiinţei iubite si să plângem în surdină până ce se vor ivi zorile.
Acolo unde singurătatea se îndeseşte formând un cerc vâscos,
unde ne căutăm cu presimţită inutilitate,
mă înclin si mă rog
pentru cei ce iubesc, pentru cei ce au încetat să iubească
pentru cei ce au rămas singuri şi trăiesc cu dorul de cel plecat
pentru cei ce-şi fac rău şi se despart fără să ştie de ce
pentru cei ce nu ştiu să-şi vorbească
pentru cei părăsiţi, cei înşelaţi si cei ce se presimt singuratici pe vecie. 
Mă rog pentru cei ce au buzele unse din belşug cu sarea eşecului şi pentru cei ce nu ştiu să îngrijească mica planta a iubirii ce se naşte. 
Într-o amiază marină, sub cerul pescăruşilor, fac aceste triste rugăminţi. 
Doi iubiţi se sărută pe plajă şi lumea continuă şi continuă…
Rugăciunile mele se încheagă şi viaţa îşi notează o nouă victorie. 

Trei bolerouri – Hugo Gutierrez Vega

Şcoala Zeilor

„Îndreaptă-te spre omul care visează, creează şi iubeşte!”

„O umanitate care a abdicat de la dreptul la nemurire ce i se cuvenea prin naştere, şi a uitat de propria integritate, inventează moartea, spre a pune capăt nefericirii sale. ”

„Aspiră la libertate, înalţă-te deasupra acestei mulţimi de naufragiaţi. Însuşeşte-ţi un alt mod de a simţi. Cucereşte nemărginirea din interiorul tău şi galaxiile vor deveni fire de nisip.”

„Dependenţa este consecinţa diminuării stimei de sine, abdicarea de la propria demnitate, este masca pe care oamenii o poartă ca să-şi ascundă lipsa de libertate şi respingerea vieţii. A fi dependent înseamnă să încetezi a mai crede în tine însuţi. Ea apare atunci când îngăduim să ne fie zdrobită Fiinţa. Sa depinzi înseamnă să te opreşti din visat.”

  „Imposibilul este posibilul văzut de dedesubt,” mi-a spus Visătorul la un moment dat, sfătuindu-mă. „Ţinteşte mai sus, ridică Fiinţa. Vei înţelege că arta de a visa, arta de a crede şi de a crea, este exact aşa: capacitata de a transforma imposibilul în posibil şi în cele din urmă în inevitabil. Este prima condiţie pentru integrarea ta. Visul este cel mai real lucru care există. Acţiunea sa eternă va crea tot ce ai dorit de ani de zile şi nu ai reuşit să ai.”

 

„Iubeşte-te cu toată puterea şi totul în lumea aceasta va fi perfect. Totul, zic: totul, inclusiv trecutul, va lua asemănarea ta şi va fi creat după tine, în perfecţiune.”

Stefano Elio D’Anna – Şcoala Zeilor

mugur-pop-calarie-4058

14190046801985434547

Pygmalion

„Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Naşte-mă.”

 

 

„Odată am știut să zbor..Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte.” 

            Îmi amintesc de VREMEA când ştiam cine suntem, când ne trăiam  Frumuseţea şi Măreţia, vremea în care oamenii vorbeau cu animalele..
          Sunt ”unul dintre oamenii al căror suflet nu a fost cufundat îndeajuns în apele Lethei, înainte de a fi intrat în corpul lor şi păstreaza amintirea unor frumuseţi eterne, din cerul de unde vin, care-i tulbură şi-i chinuie, aducându-le mereu aminte că au avut aripi, acum când nu mai au decat picioare..”